Sa pastram vie flacara Romana!

Acum cand aniversam pe marele Eminescu ar fi bine sa nu uitam ca tara are nevoie mai mult ca oricand de barbati adevarati care sa spuna mereu prezent la chemarea sa. Trebuie sa omoram odata hiena care se infrupta din trupul tarii!

Congresul de la Viena si Sfanta Alianta

Din cele mai vechi timpuri, diplomatia - in formele ei clasice, „deschisa“ si „secreta“ - a fost si continua sa fie unul dintre cele mai importante instrumente de promovare si realizare a politicii externe a statelor. Marii imparati ai Romei - Augustus, Vespasianus, Antonius Pius, Marcus Aurelius si Pertinax, ca si Claudius, Nero, Othon, Vitelius, Commodus, Heliogabal si Caracalla -, regii Angliei si Frantei, imparatii, tarii Rusiei, toti marii sefi de stat au recurs la serviciile diplomatiei si ale diplomatilor pentru: a. cunoasterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliatilor sau dusmanilor si b. elaborarea sau adaptarea propriilor orientari de politica externa, in scopul apararii intereselor proprii cu o eficienta sporita in concertul continental si mondial.

Natiunile lumii au cunoscut momente de confruntare si colaborare, de batalii militare si relatii pasnice, de unitate si dezbinare. Ce rol au avut diplomatia si diplomatii in aceste evolutii?

Europa si lumea s-au schimbat in multe privinte; s-au incheiat si desfacut aliante; s-au intocmit, semnat si parafat acorduri si tratate; s-au convenit intelegeri si s-au instituit forme de cooperare, care - nu de putine ori - au fost incalcate; s-au stabilit si „s-au rupt“ relatii diplomatice si consulare...

Continua diplomatia sa joace un rol important in aceste evolutii? Au dreptul popoarele sa cunoasca menirea acestei institutii, cu luminile si umbrele ei? Evident ca da.

La unele dintre aceste intrebari vom raspunde in continuarea analizelor gazduite de Lumea Magazin.

„Diplomatia clasica“ in viziunea Congresului de la Viena

Charles Maurice de Talleyrand Périgord (1754-1838), unul dintre cei mai mari diplomati ai Frantei si ai lumii, a avut un rol important in conturarea si adoptarea hotararilor Congresului de la Viena (1814-1815). Intre altele, Congresul a contribuit la cristalizarea unor forme stabile si a unor reguli ce caracterizeaza „diplomatia clasica“: 1. autonomia; 2. caracterul secret; 3. relatiile specifice ale „elitei alcatuitoare“. Congresul de la Viena - avea sa observe mai tarziu Nicolae Titulescu - are meritul de a fi recunoscut „cele doua ipostaze ale diplomatiei clasice, cea deschisa si cea secreta“.

Karl W. Deutsch observa ca „dintotdeauna diplomatia deschisa s-a imbinat cu diplomatia secreta“, adesea trimisii diplomatici avand de transmis: 1. atat un mesaj public; 2. cat si unul confidential (External Involvement in Internal War)

Dar, dincolo de mesajele confidentiale, diplomatii au un rol activ in convorbirile diplomatice, in cursul carora „argumentele specifice“ (in multe cazuri, confidentiale) au avut si continua sa aiba un rol important in a. sugerarea solutiilor si b. convenirea acestor solutii cu partenerul sau partenerii diplomatici.

Din trecutul nostru

Au trecut optzeci de ani de la naşterea lui Hristos. Dacii, desfăcuţi de geţi, îşi au ţara lor toată dincoace de Dunăre. Dincolo, până-n mare, e Moesia romană. În fruntea lor stă acum Decebal, om harnic şi cu vederi largi, ostaş ager şi neînfricoşat în războaie, stăpân hotărât, înzestrat cu toate însuşirile unui minunat cârmuitor. Pe tronul Împărăţiei Romane stă molaticul Domiţian, ostaş fricos şi om neînsemnat.

Decebal îşi întocmeşte ţara, aduce de pretutindeni meşteri iscusiţi, alege pe oamenii cei mai pricepuţi şi-i pune la treabă, întăreşte oraşele, armează pe toţi supuşii lui în stare de a se lupta, leagă prietenie cu neamurile nestăpânite încă de romani, şi în această obştească înviorare, în această măreaţă însufleţire, un popor nou pare că se ridică la poalele şi înlăuntrul Carpaţilor.

Iar în anul '86, mai uşurându-se de griji, regele munţilor se repede cu arcaşii lui în Moesia vrăjmaşă, împrăştie oastea împărătească, ucide pe Sabinus, apărătorul acestor ţinuturi, pustieşte ţara şi pune stăpânire pe cetăţile ei. Atunci se hotărăşte însuşi Domoţian să vie-mpotriva dacilor. El pleacă din Roma, cu oaste multă şi cu planuri mari de biruinţă; dar în pragul Moesiei se răzgândeşte şi trimite să se măsoare cu fiorosul Decebal, pe Cornelius Fuscus, un general bătrân, încercat în războaie.

Trec Dunărea şi înaintează încoace falnicele steaguri romane, zorite de dorul izbânzii. Dar iată că de sub poalele unei păduri o năprasnică vijelie de săgeţi s-abate asupra lor. Viteazul Fuscus e ucis, şi oastea lui sfărâmată. Câmpiile Moesiei sunt din nou pustiite. Silit să încheie pace, Domiţian se leagă a da lui Decebal meşteri şi oameni învăţaţi, ca să-i întărească ţara şi să-i lumineze neamul; afară de asta, se mai leagă a-i plăti ş-un tribut în bani, pe fiecare an. Iar pentru a-şi ascunde umilinţa, fudulul împărat trimite veste la Roma c-a biruit pe daci, pune să i se ridice statui şi arcuri de triumf, şi îmbătat de vinul oaspeţilor şi de laudele linguşitorilor, îşi adoarme astfel mustrarea şi ruşinea în cea mai deşartă slavă ce s-a pomenit vrodată în istorie.(vezi sursa)